Immanuel Kant (1724–1804) este o figură legendară a filosofiei germane, opera sa fiind baza „ revoluției copernicane“ petrecute în istoria gândirii în plină eră de avânt al romantismului. În volumul de față sunt cuprinse două eseuri foarte puțin cunoscute publicului amator de filosofie, în care vom regăsi gândurile filosofului privitoare la începuturi (ale istoriei omenirii) și sfârșituri (ale lumii în general). Scrise după celebra triadă a „ Criticilor“, textele poartă amprenta sistemului kantian de gândire, dar constituie totodată încercări remarcabile de abordare a unor subiecte de larg interes, analizate din perspectiva veșnicei clauze a „ condițiilor de posibilitate“. Orice minte umană care va încerca să cuprindă începutul și sfârșitul se va vedea constrânsă într-un fel sau în altul de limitele pe care Kant încearcă să le expună aici în idei cât mai simple.
„ Istoria naturii începe așadar cu binele, căci este lucrarea lui Dumnezeu, iar istoria libertății cu răul, căci este lucrarea oamenilor. Pentru individ, care, în exercițiul libertății privește doar către sine, o astfel de schimbare a fost o pierdere pentru natură, ale cărei scopuri sunt orientate spre oameni ca specie, a fost un câștig.“
