Aici s-a înecat de atâta indignare şi am ridicat capul un pic. Am fost surprins să văd cât erau de aproape – chiar sub mine. Aş fi putut să le scuip pe pălării. Se uitau în jos, căzuţi pe gânduri. Directorul se pleznea cu o crenguţă pe picior, iar ruda lui perspicace a ridicat capul.
— Ai fost bine de când ai venit, de data asta? l-a întrebat.
Celălalt a început să zică:
— Cine? Eu? O! E o minune – o minune, îţi zic. Dar restul, of, Doamne! Toţi s-au îmbolnăvit. Şi mor aşa de repede, că nici n-am avut timp să-i trimit acasă, peste graniţă – e incredibil!
— Hmm. Aşa e, a mormăit unchiul. Ah, băiete, bazează-te pe asta, îţi zic, bazează-te pe asta.
L-am văzut întinzându-şi braţul într-un gest care cuprindea pădurea, golfuleţul, mâlurile şi râul – prin fluturarea aia de mână plină de scârbă, cu faţa către întinderile alea arse de soare, părea să provoace, cu viclenie, însăşi moartea care dădea târcoale, răul ascuns, întunericul adânc din inima acelor locuri. Era atât de înfiorător încât am sărit în picioare şi m-am uitat înspre marginea pădurii ca şi când aş fi aşteptat un fel de răspuns la parada aia sumbră de putere. Ştiţi cum îţi vin uneori tot soiul de idei bizare. O linişte